De ce nu ne putem aminti că am fost bebeluși?

Ziua nașterii, primii noștri pași și primele cuvinte pe care le-am pronunțat sunt momente cruciale care ne marchează existența. Și totuși, nu ne putem aminti niciunul dintre ele. De ce?

Neurologii și psihologii se luptă să găsescă răspunsul corect de zeci de ani.

Incapacitatea noastră de a ne aminti evenimente specifice din primii ani de viață se numește amnezie infantilă, iar de-a lungul anilor s-au emis multe teorii în încercarea de a o explica.

Nick Turk-Browne, profesor de psihologie și neurochirurgie la Universitatea Yale din SUA, afirmă că dezbaterea se reduce în esență la două întrebări-cheie: producem amintiri în primii ani ai vieții, iar apoi, mai târziu, pierdem accesul la ele sau, pur și simplu, nu producem niciun fel de amintiri până la o anumită vârstă?

Potrivit profesorului Turk-Browne, până în deceniul trecut, cercetătorii porneau de la premisa că bebelușii nu creează amintiri. Unii credeau că această lipsă s-ar datora unei duble alte lipse: a unei conștiințe de sine pe deplin formate și a capacității de a folosi un limbaj articulat.

O altă ipoteză, explică el, este că nu putem crea amintiri până la vârsta de aproximativ patru ani, deoarece hipocampul – o regiune a creierului responsabilă de stocarea noilor amintiri – nu este încă complet dezvoltat.

Cuvântul hipocamp provine din limba greacă: hippos înseamnă „cal” iar campos „monstru marin”; hipocampul era, la origine, un animal fabulos, din mitologie, cu cap și două picioare de cal, dar cu coadă de pește, care trăgea carul lui Poseidon. În biologie, cuvântul desemnează căluțul de mare. În anatomia creierului, termenul de hipocamp a fost ales tocmai fiindcă forma aceastei structuri cerebrale care înmagazinează amintiri se aseamănă cu cea a unui căluț de mare.

„În perioada în care copilul este sugar, dimensiunea hipocampului se dublează”, explică prof. Turk-Browne. „Așa că se prea poate ca experiențele noastre foarte timpurii să nu poată fi stocate pur și simplu pentru că inițial nu posedăm circuitul de care este nevoie pentru a opera acestă stocare.”

Scanarea unui creier de bebeluș

Dar un studiu publicat la începutul anului 2025, de către profesorul Turk-Browne însuși, pare să contrazică această ipoteză a „incapacității de stocare”.

Echipa sa a arătat unui număr de 26 de bebeluși – cu vârste pornind de la patru luni și ajungând la doi ani – o serie de imagini. În timpul derulării imaginilor creierele copiilor erau scanate iar cerectătorii făceau măsurători ale activității hipocampului.

După această etapă, cercetătorii au arătat bebelușilor una dintre imaginile deja vizualizate alături de o imagine nouă. Simultan, au măsurat și evaluat mișcările ochilor bebelușilor pentru a analiza la care dintre cele două imagini s-au uitat mai mult.

Dacă imaginea veche era cea preferată, cercetătorii au luat acest grad sporit de atenție drept un semn că bebelușii erau capabili să-și amintească imaginea respectivă și să o recunoască.

Cercetătorii au descoperit și că, atunci când hipocampul unui copil foarte mic se dovedea mai activ odată cu vizualizarea unei imagini pentru prima oară, copilul era mai înclinat să-și amintească imaginea respectivă și să-i acorde atenție și mai târziu – mai ales dacă avea peste 12 luni.

Această cercetare sugerează că hipocampul ar putea fi capabil să codifice un anumit tip de amintire în jurul vârstei de un an.

Unde se duc amintirile?

Profesorul Turk-Browne consideră că studiul echipei sale este doar „un prim pas” în încercarea de a stabili dacă bebelușii formează într-adevăr amintiri în hipocamp și subliniază că este încă nevoie de extrem de multe alte cercetări în domeniu.

„Dar în ipozeaza că, într-adevăr, stocăm aceste amintiri foarte timpurii, imediat ajungem să formulăm o serie întreagă de întrebări absolut fascinante. Unde sunt acele amintiri? S-au păstrat? Am putea căpăta acces la ele ?”, întreabă profesorul Turk-Browne.

Un alt studiu, publicat în 2023, a descoperit că șoarecii de laborator care învățaseră de mici o cale de ieșire dintr-un labirint au ajuns, odată deveniți adulți, să uite traseul. Însă o activare artificială a unor porțiuni de hipocamp implicate în acea primă învățare extrem de timpurie putea readuce la viață amintirea drumului corect prin labirint.

Rămâne încă de aflat dacă și copiii foarte mici stochează amintiri timpurii și dacă acestea, dintr-un motiv sau altul, devin inactive mai târziu în viață.

Catherine Loveday, profesoară de neuropsihologie la Universitatea Westminster din Marea Britanie, consideră, și ea, că bebelușii au capacitatea de a crea amintiri, cel puțin în jurul perioadei în care încep să fie capabili să vorbească.

„Știm că cei mici se pot întoarce de la creșă și povesti ceva ce s-a întâmplat acolo dar nu vor mai putea relata acel episod câțiva ani mai târziu. Deci amintirile sunt acolo, există. Dar pur și simplu nu rămân întipărite”, susține ea.

„Cred că întrebarea este în ce măsură instalăm, într-un fel plantăm, cu timpul, aceste amintiri, dacă ele se estompează foarte repede și, în fine, în ce măsură sunt ele amintiri sufient de conștiente, pe care să le putem analiza cu adevărat și la care să putem reflecta”, sugerează ea.

Ar putea fi o amintire falsă?

Ce complică și mai mult înțelegerea amneziei infantile este faptul că poate fi „aproape imposibil” să stabilim dacă impresiile, imaginile sau scenele pe care multe persoane le consideră drept primele lor amintiri sunt reale.

Unii dintre noi cred că-și amintesc, de pildă, de un anumit incident din perioada în care eram în vârstă de câteva luni sau ne aflam în pătuț, ca sugari.

Însă profesorul Loveday atrage atenția că este puțin probabil ca astfel de amintiri să fie amintiri autentice ale unor experiențe autentice.

„Problema e că memoria este întotdeauna reconstrucție. Adică: dacă cineva îți spune ceva și tu primești destule informații despre acest 'ceva', creierul tău poate reconstrui un episod ce pare absolut real”, explică ea.

„Ceea ce examinăm aici este conștiința, iar conștiința nu se lasă îngrădită în tipare rigide”, adaugă ea.

La rândul lui, și profesorul Turk-Browne, de la Yale, consideră că misterul care înconjoară amnezia infantilă se referă la esența a ceea ce ne definește ca persoane.

„Este vorba despre identitatea noastră", spune el. „Iar ideea că avem acest punct mort în primii ani ai vieții noastre, punctul în care nu se vede nimic și nu ne amintim nimic, cred că pune cu adevărat la încercare modul în care omul se vede pe sine însuși.”

Acest articol a fost scris și revizuit de jurnaliști BBC, folosind inteligența artificială pentru a ajuta în procesul de localizare, ca parte a unui proiect pilot.

Editat de Teodora Coroiu.